Maia și stelele din borcan

Maia, o fetiță cu păr blond închis și ochi verzi ca smaraldele, iubea să se joace în parc și să asculte povești. Dar, când se stingea lumina, întunericul o speria teribil. Se gândea că umbrele ascund monștri și șoapte înfricoșătoare. Într-o seară, când mama ei a stins lumina, Maia a șoptit, tremurând: - Mami, mi-e frică!

Mama ei a zâmbit și i-a explicat că întunericul nu este de temut. Ea a luat un borcan și a lipit pe el steluțe fosforescente, punându-l pe noptiera Maiei. - Acum ai propriul tău cer cu stele, a spus mama. Maia a privit borcanul și s-a simțit mai curajoasă, dar nu era sigură că va funcționa.

În prima noapte cu borcanul, Maia a descoperit că încă îi era teamă. - Dar dacă stelele nu sunt destul de strălucitoare? a întrebat ea. Noaptea părea nesfârșită și umbrele păreau să danseze mai aproape. Maia a strâns borcanul la piept, dar îndoiala încă o însoțea. Își dorea să fie curajoasă, dar temerile ei erau încă puternice.

Într-o noapte, Maia a decis că nu poate să mai înfrunte întunericul. - Nu pot face asta, a spus ea, cu lacrimi în ochi. Se simțea copleșită de frică și dorea să renunțe la încercarea de a dormi singură. Apoi, s-a gândit la poveștile despre curaj pe care le ascultase. - Poate trebuie doar să găsesc un mod diferit de a-mi înfrunta frica, și-a spus ea.

Într-o noapte, Maia a avut o idee. - Dacă întunericul este plin de aventuri, a spus ea entuziasmată. A luat borcanul de stele și s-a apropiat de fereastră. A privit cerul înstelat și și-a imaginat că stelele sunt licurici care spun povești. - Poate întunericul este mai mult decât am crezut, a șoptit ea.

De atunci, Maia nu s-a mai temut de întuneric. Știa că stelele din borcanul ei vor fi mereu acolo, să-i lumineze visele. - Acum, întunericul este prietenul meu, a spus ea zâmbind. Maia a învățat că curajul nu înseamnă lipsa fricii, ci să înfrunți temerile. Și, uneori, când se simțea singură, privea stelele și știa că nu este niciodată cu adevărat singură.